Nu-mi place apusul

Mă cuprinde așa o stare de nostalgie
când văd soarele apunând… nu-mi place apusul deloc, mi se pare că pierd ceva
împreună cu soarele ce adoarme ziua… ziua mea e adormită odată ce soarele
apune. Și știu că e doar o zi, dar odată încheiată, odată întunecând soarele
peste ea, dusă-i pe veci.
Poate din cauză că nu-mi plac sfârșiturile
și despărțirile de acel ceva, orice, cu care m-am obișnuit, de aceea atunci
când soarele apune mă întristez. Pur și simplu mi se ia prezentul și mi se lasă
doar amintirile în schimb. Iar amintirile au nostalgii, știi?
Nu-mi place apusul, căci îmi fură și
soarele, și clipele, și zilele toate, rând pe rând.
Mă bucur de răsărit, în schimb, căci
dimineața aduce mereu un nou început și o nouă șansă la viață. Și mă bucur și
de stelele nopții și de luna plină. E frumos noaptea, e liniște, e timp de
creat și meditat. Dar momentul acela dintre zi și noapte, când soarele se
retrage, atunci îmi apare sentimentul acela ciudat, de pierdere a ceva, chiar
dacă nu știu exact a ce.
Poate și apusul are farmecul său, poate
ar trebui să mă bucur că am mai trăit o zi, dar nu pot. Apusul mă întristează
mereu. Mă face să mă gândesc la ziua când un apus va fi pentru totdeauna apus
și de atunci încolo nu voi mai avea parte de nici un alt răsărit. Și poate că nu e
cazul să am astfel de gânduri, însă… nu-mi place apusul.

1 thought on “Nu-mi place apusul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *