Era cinci dimineața. Mai puțin și se crăpa de ziuă. Era liniște și, normal, toată lumea dormea la ora aia. Copiii ghemuiți în culcușul părinților, cu ei alături.
Părea că nimeni și nimic nu putea să le ia liniștea sau să le tulbure visul. Dar asta până la cinci jumătate când, parcă de nicăieri, au început să se audă zgomote puternice, voci de oameni țipând unii la alții, uși trântite.
S-au trezit cu toții speriați. Nimeni nu știa ce se întâmplă. Copiii se împingeau tot mai mult în brațele părinților ce încercau să-i liniștească. Deși erau și ei la fel de îngroziți. Își făceau semne tacite să păstreze liniștea. Să nu afle nimeni că încă sunt acolo.
Dar prea târziu… doar se știa de existența lor și devenea tot mai clar că nu erau doriți în zonă pentru totdeauna. Încurcau prin simpla lor prezență, nu că ar fi făcut neapărat vreun lucru rău sau nenatural.
Tot felul de gânduri le treceau prin cap. Oare puteau cumva să fugă înainte de a fi descoperiți? Oare reușeau să scape neprinși? Dar de ce să plece când aici își găsiseră un adăpost? Au fost în siguranță până acum.
Copiii credeau că părinții îi pot apăra de orice rău
Să ia vreo decizie, n-au apucat. Și oricum ușa pe care au intrat de atâtea ori, era blocată de acum. Însă nu pentru mult timp, căci a fost izbită cu putere de perete. Omul din prag părea furios și ei nu aveau cum și unde să fugă din calea lui.
Cei doi copii au fost smulși de lângă părinți. Atunci groaza s-a intensificat. Au început să plângă, să-i roage să nu le fure puii. Dar tot ce au primit au fost niște pari peste spate, ca să se potolească.
Ușa s-a închis și copiii lor plângând și zbierând se auzeau tot mai puțin pe măsură ce se îndepărtau, până când nu s-a mai auzit nimic. Apoi, altcineva a revenit, a scos tatăl afară și împreună cu alți doi inși, l-au înjunghiat, lăsându-l fără suflare. Iar pe mamă au vândut-o unor comercianți de carne vie. Copiii au fost și ei înstrăinați unor oameni care aveau nevoie de forță proaspătă de muncă la câmp.
Și cam așa s-a sfârșit povestea unei familii. O familie a cărei membrii își doreau să rămână împreună. Să se joace, să viseze, să trăiască! Însă alții au hotărât altă soartă pentru ei. De ce? Pentru a-și satisface propriile dorințe și pentru simplul fapt că au putut face asta.
Cum ar fi să fi fost noi în locul lor?
Pentru mulți oameni nu contează suferința altor suflete și plânsul unor copii nevinovați, sau urletul părinților când își cheamă copiii furați. Și asta pățesc mulți oameni în lume. Dar nu doar ei. Și animalele au aceeași soartă, doar că în cazul lor se trece ușor cu vederea. Pisicii și câinii nedoriți sunt aruncați sau abandonați, iar alte animale sunt exploatate în industrie pentru carne, piele, ouă sau lactate. Ori pentru a fi cobaii pe care se testează ingredientele revoluționare ale produselor de curățenie, îngrijire și frumusețe.
Animalele, adesea sunt considerate obiecte de consum și nu ființe capabile să simtă frică, durere sau iubire. Și acest lucru se acceptă foarte ușor în societate.
Nu e trist că pe măsură ce creștem, ne pierdem empatia pentru alte ființe? Când eram copii, știam să fim blânzi și să iubim animalele. Acum de ce nu mai știm? Copiii, când văd un iepuraș vor să se joace cu el și să-și împartă morcovi, nu să-l mănânce sau să-i fure blana. Noi, adulții, de ce deprindem obiceiul de a folosi ce nu ne aparține?
Toți putem învăța câte ceva de la prichindei. Dacă suntem receptivi, copiii ne învață bunătatea, iubirea pură și tandrețea față de tot ce ne înconjoară. Și mai un lucru: să nu uităm că toți copiii sunt copii, indiferent de specie!
Mda.. nu stiu tu, insa eu nu mi-am pierdut empatia fata de fiinte.. atat oameni cat si animale.. :))
Ma omori! M-ai facut sa plang. Iti dau dreptate intru-totul!
E greu de apreciat cand dispare inocenta copilului si e inlocuita uneori chiar de ura impotriva animalelor si ce duce la aceste schimbari. Lipsa educatiei, lipsa de comunicare, greutatile materiale. E trist, sar sunt atatea cazuri cand vad copii mici care chinuie animalele si parintii rad si filmeaza 🙁
Mi s-a pus un nod în gât citind articolul tău. Profund, trist și atât de real. Mi-e greu să mă imaginez mamă, dar sper că voi face tot ce e mai bine pentru copilul meu când va fi timpul.
Offf…ce frumos ai povestit, m-ai tinut cu sufletul la gat pana la sfarsit…trist 🙁
Am spus de multe ori că noi, adulții, avem atât de multe de învățat de la un copil dacă am avea răbdare să îi observăm cu mai multă atenție.
lipsa educatiei, noi ne chinuim pe cat posibil…nu intelege inca ce si cum, dar ne chinuim! sper sa reusesc!
Ar trebui sa nu uitam ca si noi am fost odata copii, iar daca uitam sa privim catre copii si atunci ne vom aduce aminte. Ce poveste trista 🙁
As vrea sa spun ca e doar o poveste dintr-un roman, dar din pacate in anumite tari e realitatea.
Ca sa ajung si la morala articolului… asa este. Pe masura ce crestem, nu mai vedem in animale prieteni ci surse de hrana. Sincer, nu vreau sa judec, pentru ca nici eu nu am renuntat la carne. Dar ce nu pot eu intelege… de ce unii ucid de placere, dintr-un moft. Asta e mai trist…
nu stiu cum sunt altii, ca sa parafrazez un clasic roman, dar eu clar sunt la fel in ceea ce priveste empatia. nu m-am schimbat fata de fiintele vii, clar! ba chiar pot spune ca am inceput sa constientizez mai mult problemele animalelor si ale oamenilor, deopotriva!
Credeam ca este vorba despre o carte. Din pacate se intampla asa ceva si in realitate si chiar mai rau, dar uneori nu vrem sa credem…
Trist, dar adevarat din pacate. Realitatea este atat de cruda uneori, iar inocenta copilariei ne-o pierdem in haosul cotidian. Avem atat de multe de invatat… chiar si de la cei mai mici.
Eu incerc sa mi pastrez viu copilul din mine, uneori am de pierdut dar nu imi pasa.
Sunt constienta ca copiii emana bunatate si ca noi suntem rai. Suntem rai a sa ne aparam de ce avem, am invatat sa fim rai ca sa ne aparam de rautatea celorlalti si ca un fel de autoaparare.
Am fost buna si lumea ma considera prostuta. Poate ca pentru multi bunatatea egal prostie. Nu stiu cum este mai bine sa faci ca sa fie bine. Toate etapele vietii au bucuriile lor. Copilaria a fost cea mai frumoasa perioada privita cu ochi de adult. Adolescenta a avut si ea frumusetile ei si nebuniile aferente si totusi sunt mama. Mam bucur cand imi vad copilul si traiesc copilaria prin ochii lui
Suntem cruzi si am uitat sa fim umani. Iar copii dau mai departe ce vad acasa. Un mediu nesigur si violent il transforma intr-un copil cu probleme: fie inchis in sine fie violent.
„Noi, adulții, de ce deprindem obiceiul de a folosi ce nu ne aparține?”… si eu mi-am pus intrebarea asta, chiar daca am o fobie in a avea/folosi ceva ce nu este al meu… din acest motiv nu pot sa sufar nici sa-mi cumpar haine second hand, de exemplu… Dar multi spun ca de fapt, a lua ceva ce nu-ti apartine este ceva din firea umana. Daca e asa, ma declar extraterestra, pe bune!
Recunosc ca nu stiu ce sa iti scriu aici deoarece consider ca nu am nimic de spus în legătură cu subiectul. Sunt educatoare de profesie, am lucrat în domeniu, înțeleg și cunosc copiii însă contextul textului citit nu mă îndeamnă să îmi dau cu parerea.
Se spune ca cei mici nu fac ceea ce le zic parintii, ci tocmai ce fac acestia. Eu sunt ferm convinsa ca maniera in care se realizeaza educatia este definitorie. Si legat de tematica abordata de tine, sunt total de acord cu opinia ta. Si noi am fost mici, dar se pare ca unii chiar au uitat acest lucru
Consumarea energiei pe gânduri şi scenarii nu aduce nimic. Am putea să ne*o consumăm pe schimbarea lucrurilor în bine. În mai bine.
Dar odată cu vârsta, vine şi indiferenţa. De aici şi restul lucrurilor şi situaţiilor de fel şi chip. 🙁
Cat de trist si totusi atat de adevarat. Chiar sunt multi oameni care nu mai au empatie fata de nimeni si nimic. Animalele folosite pt testare, oameni exploatati… oribil. Pacat…
M-ai intristat … din acest motiv vreau ca fetita mea sa-si traiasca copilaria ….
Puritatea si candoarea sunt atributele copiilor, dar nu numai, ci si a celor care nu si-au pierdut starea de a fi copil.