Am un pisic. Cred că știați deja. Ce n-ați aflat până acum e că pisicul meu nu știe. Nu știe ce se află afară. N-are habar ce se întâmplă în lumea pisicilor, fiindcă nu le prea cunoaște. Decât din auzite mai mult.
De când a venit pe lume a trăit numai în casă. Pe frați și pe mamă i-a cunoscut când era mic. Prea mic. Sigur nu i-ar mai recunoaște acum. Ba chiar ar miorlăi acid spre ei, căci e teritoriul lui aici. Are oamenii lui și nu pare dispus să-i împartă cu alți mieunători.
Pe căței cred că nu i-ar repezi, dacă ar fi pui, în schimb de dulăi nici n-ar fi curios. Ar fugi de-ar rupe pământul. De unde știu? L-am scos vara trecută afară, cu lesa, și tremura tot, voind să fugă să se ascundă. Și-a zis de-atunci că nu mai pune nici măcar o lăbuță afară din casă. Din păcate soarta i-a demonstrat contrariul.
Pisicul meu, săracul
Într-o zi, stând el pe marginea ferestrei, aceasta s-a închis în urma curentului produs și l-a împins afară. Vă dați seama că o zi și o noapte am suferit ca un câine. Nu era de găsit nicăieri. Dar cum foamea te face viteaz, l-a făcut să iasă la resturile aruncate de vecini, altor pisici din jurul blocului. Așa l-am găsit și l-am readus acasă de unde nici că mai vrea să plece. Face urât și când trebuie dus la veterinar. Dacă se vede afară, parcă intră în panică. Deși dacă observă ușa deschisă, îl mai încearcă ușor curiozitatea, dar cu teamă.
V-am spus că a mâncat orice a găsit cât a fost dispărut? Uitați asta. Nici el nu mai știe. Se pare că a dat iar de bine și acum nu mai papă nimic în-afară de boabe. Și nu orice boabe. Dacă nu-i plac, imediat face nazuri și dă să acopere, la fel cum acoperă cu nisip după necesități. De aici îmi dau eu seama că pisicul meu nu știe… Habar nu are că în timp ce dânsul face mofturi, alți pisici mor de foame. Sau unii de-abia găsesc o coajă de pâine. Și asta nu se întâmplă prea departe de el, dar el nu vede, nu știe și nici nu cred că-i pasă.
Pisicul meu nu știe că alții sunt săraci, singuri și neputincioși. Nu știe că în timp ce el alege patul în care să doarmă, alții îngheață de frig. Însă are grijă să miaune mustrător când apa nu-i este schimbată prea des ori când boabele nu-i sunt pe plac.
Și el nu știe cât de mult ne asemănăm, dar eu știu
Aflăm că alții în lume suferă mult mai mult decât noi și totuși suntem nemulțumiți. Oricât avem, parcă nu e destul. Deși avem mai mult decât ne trebuie, dacă nu e cât vrem, nu e de-ajuns. Niciodată nu e! Dar Cineva vede… Și știe că alții ar dori măcar puțin din puținul nostru. Oare noi realizăm asta? Dacă ne luăm mai mult decât e necesar, nu contribuim totodată la neavutul altora? Nu știm. Sau nu vrem să știm. Important e ce trăim…
Eu trag speranță că lucrurile se vor așeza într-o bună zi. Și așa cum eu nu fac risipă de boabe și de bani și-mi las pisicul să mănânce tot ce are înainte de a cumpăra altă mâncare, – de unde reiese că sunt o „mamă” rea, – tot așa, Cineva ne corectează și pe noi. Iar dacă mă întrebați pe mine, nimic nu e întâmplător…
Culmea! Şi eu am scris un articol despre pisici recent. Eu unul nu sunt chiar aşa de fricos când ştiu că pisicile mele umblă ca nişte haimanale, fiindcă nu le-am obişnuit să petreacă foarte mult timp prin casă, deci sunt obişnuite cu statul pe afară (mai ales că stau la casă). În orice caz, frumos articol, felicitări!
Si eu am un pisic, tot rasfatat.
Ne am mutat de curand la casa si il incearca tare curiozitatea. Aceeasi poveste, nu iesise niciodata afara, desi de afara l am cules, dar era prea mic ca sa si aminteasca. Acum se cere afara, iese si se plimba putin prin curte, apoi bate la usa ca sa ii deschid. Ideea este ca afara sunt alte pisici, ale nimanui, pe care eu le hranesc. Nu stiu acum daca el stie cat de sarace sunt cele de afara, dar cert e ca se considera superior. Un nesimtit si jumatate. Asa suntem si noi, oamenii. 🙁
Am avut si eu o pisica care a stat mult timp in casa pana la un moment dat cand n-a mai vrut 🙂 Cumnatamea are in schimb un pisoi de vreo 10 ani care la fel sta in casa de cand l-a adus
Daca nu ii rasfatam noi, atunci cine? Erau si ei mici. Pe vremea aia li se parea buna si paine, ca nu dadusera inca de gustul bobitelor. Ca si noi. Acum 15 ani eram asa fericiti cu Nokia 3310. Acum nu mai traim fara iphone.
Da, stii ca ai dreptate, cam uitam cum era pe vremuri. Uitam de perioadele cand nu aveam si ne suparam ca nu avem tot ce vedem in reclame. Eu am inceput sa ma educ si sa renunt la ideile astea si ma simt mai bine de atunci.
avem si noi pe Bijou si cam seamana povestea, nu a iesit deloc decat de 2-3 ori accidental si a fost terifiat saracul!
Eu nu am pisica asa ca nu stiu ce sa zic. Cert e ca trebuiesc si ele alintate,rasfate.
Hehe, pisicile de fel sunt foarte pretentioase si dificil de multumit. Cred ca esti o norocoasa ca-ti face nazuri doar la mancare, pentru ca ale mele sunt foarte capricioase si unori ii resping si prezenta…
Induiosatoare povestea, Da, cand te gandesti ca in alte parti sunt persoane care nu au parte de hrana sau caldura ca iubitele noastre animale. Trebuie sa invatam sa pretuim ce avem si sa nu facem risipa.
Un articol foarte frumos si real, care m-a emotionat, nici eu nu stiu de ce. Iar pisicul e superb!
Pisicuțele mele stau afară și abia asteapta sa deschid usa sa primeasca ceva bun, desi au inceput sa faca figuri, nici ele nu mai stiu ce vor. Poate ca prea au de toate.
Ce-i drept, risipa conduce la o sărăcire globală. James Dean însă spunea că e bine să visezi ca și cum ai trăi veșnic, dar să trăiești ca și cum ai muri azi. Cred că e vorba de un fel de disperare în care majoritatea oamenilor se află (inclusiv subsemnatul), disperare care îi determină să acumuleze și să profite ”ACUM!”. Nu e nici o mirare că ”Carpe Diem” e motto-ul cel mai popular în momentul acesta. Consumarismul nu e inventat acum însă. Pot percepe un oarecare egoism în acesta, dar este mai mult sau mai puțin un comportament natural.
Mi-a plăcut articolul și modul în care ai condus către subiectul real. Merita însă să îl dezvolți.
Felicitări, Iasmina!
Si Jasmine a mea este topita dupa pisicul ei!
Foarte emotionant articolul si real. Si eu am o legatura foarte stransa cu pisica mea si uneori am impresia ca suntem surori. Semanan prea mult.
Si eu care credeam ca singura fiinta nerecunoscatoare este omul, dar se pare ca acest atribut este foarte des intalnit si in lumea celor care nu cuvanta. Mai vreau sa aflu lucruri despre pisicul tau ca de aceasta data sa fac eu paralele intre tine si el :))
Si fetita mea este o mare iubitoare de pisici doar ca noi nu vrem pisici in casa.
Foarte frumos articolul, imi doresc si eu de ceva timp un pisic, acum ca se apropie ziua indragostitilor poate il voi primi cadou de la al meu:(.
Ce dragut! Cred ca exact aceleasi lucruri le simt si eu despre pisicutele mele. Sa-ti trasca mult mult timp!