Ar fi, dar nu-i

Iasmina
Ce bine ar fi dacă ceilalţi ne-ar putea percepe după cum ne
percem noi însine, iar noi să-i privim pe ei prin ochii lor.
Ce bine ar fi să fim cum suntem, fără măşti, fără temeri, fără justificări.
Aşa poate am simţi ce simt ceilalţi şi le-am putea înţelege motivele pentru
care acţionează într-un fel sau în altul.
Ce bine ar fi sa simţim mai mult, să judecăm mai puţin. Să
căutăm miezul problemei şi să nu mai analizăm doar coaja prea arsă în focul
vieţii.
Ce bine ar fi să iubim profund, să visăm profund; atât de
profund încât visul să se materializeze, să se topească în realitatea pe care
ne-o dorim.
Ce bine ar fi să avem credinţă fără urmă de indoială şi
speranţa să nu moară înaintea noastră.
Ce bine ar fi ca din când în când să putem face schimb de
soartă cu ceilalţi. Poate aşa am vedea că pantofii noştri nu sunt
chiar atât de zdrenţuiţi cum credeam.
Ce bine ar fi ca înainte de a cere ceva, să ştim să oferim
cu drag, nu doar din obligaţie.
Ce bine ar fi să fim sinceri atât cu noi cât şi cu ceilalţi,
să facem şi să spunem ce simţim, să putem suporta mereu adevărul.
Ce bine ar fi să fim atenţi la ce cuvinte folosim, să nu
rănim, să tratăm toate fiinţele cum ne-ar placea şi nouă să fim trataţi. Să
respectăm, să creăm armonie.
Ce bine ar fi să fim naturali, buni şi fericiţi.
Şi mai ales, ce bine ar fi să ştim să apreciem fiecare clipă
la timpul potrivit.
Ce bine ar fi…

3 thoughts on “Ar fi, dar nu-i”

Puteți lăsa comentarii prin email, Facebook, Twitter ori WordPress