Mai târziu… de câte ori nu spunem asta? Mai târziu a fost prea târziu de data aia. 

Ne știam de mici, încă de dinainte de a începe școala. Obișnuiam să ne jucăm zilnic împreună și chiar din clasa I am devenit și colegi de clasă și chiar de bancă.

Clasa I, banca I, rândul din mijloc, exact în fața catedrei. Așa s-a nimerit, să fim noi doi, eu și el, chiar sub ochii învățătoarei.

Din clasa a II-a am început să facem și limba Franceză, iar la o lucrare de control, colegul meu de bancă mi-a cerut o foaie de hârtie. După ce i-am dat, am observat că nu mai aveam eu pe ce să scriu și, cu mintea mea de copil, am decis să scriu exact pe cealaltă parte a foii pe care se afla lecția de ora trecută, cea din care ni se dădea acum lucrarea.

Iar cum pentru mine Franceza a fost mereu un mister nedeslușit, bineînțeles că nu am reușit să răspund corect la întrebările din lucrare (rețineți, asta deși aveam lecția pe partea cealaltă a foii) și colegul a mai și copiat de la mine, iar cum lucrările noastre au fost ca scrise la indigo și, culmea, niciunul netrecându-și numele pe lucrare, când a venit vremea să ni se aducă lucrările, s-a pus următoarea întrebare: „a cui e lucrarea asta?”

Colegul, grăbit fiind, a spus că-i aparține, iar profa, nervoasă: „aha, ai vrut să trișezi?!” și chiar în timp ce venea ea să-l urecheze, el, aproape plângând: „nu, doamna profesoară, Iasmina mi-a dat fițuica, că i-am cerut o foaie pentru lucrare și ea mi-a dat foaia asta”. Și crezi că am mai reușit să explic ceva? Până să deschid eu gura, – trosc! – pleosc! – peste cap, de mi-a căzut și diadema pe jos.

Însă trecând de asta, fostul meu coleg de bancă era cel mai bun prieten al meu din perioada aceea a copilăriei. Mâncam împreună, ne jucam împreună, învățam împreună. Eram aproape nedespărțiți.

Mai târziu, a trebuit să plece

El nu era din orașul meu, ci din Constanța și astfel nu a apucat să termine aici clasa a IV-a.

Mai venea în vacanțe și ne vedeam. Dar într-o zi de vară, venind să mă viziteze și fiind mai mari de acum, copiii din fața blocului începuseră să râdă și să-și bată joc – știți și voi cum sunt copiii – și atunci, simțindu-mă prost, l-am repezit: „ce cauți aici?!”, îmi amintesc că i-am spus, iar lui i-a picat atât de rău întrebarea mea, încât nu a mai vrut să mă vadă niciodată.

M-am tot gândit la el în anii ce au urmat și îmi doream să-l revăd, speram să nu vorbească serios și să rămânem prietenii de odinioară, însă timpul trecea și nici un semn nu mai primeam din partea lui.

Totuși, peste alți câțiva ani, m-a mai căutat o dată și ce m-am mai bucurat atunci! Abia așteptam să vorbim. Însă cum nu eram acasă la momentul respectiv, am încercat ulterior să dau de el, dar… nu am mai avut cum.

Din păcate, am aflat că a decedat… murise chiar la scurt timp după ce m-a căutat. Se pare că o boală necruțătoare îl luase pentru totdeauna dintre noi și totodată îmi luase și mie șansa de a-i spune că îmi pare rău pentru cum m-am purtat.

Mereu am crezut că mai târziu vom relua legătura și că vom depăna amintiri la care vom râde. Și poate de asta nici nu am făcut eu primul pas spre împăcare, am crezut că lucrurile se vor așeza de la sine, mai târziu. Însă nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că acest mai târziu… a fost prea târziu…