Dacă îți lași fericirea pe mâna altora, privită doar pe fața altora, ți-o fură când vor. Ți-o lasă cât vor. Practic, ești spectator. În viața ta. Îți privești soarta din afara ta. Și apoi te plângi și-ți plângi amarul. Dar nimănui nu-i pasă. Nici măcar ție nu ți-a păsat când fericirea altcuiva ți-ai dat.
Dacă ea are chipul altcuiva și nu al tău, în primul rând, n-ai cum să te superi dacă pleacă mai departe și nu stă să-l mai privești. Trebuie să învățăm să fim fericiți cu ceea ce suntem, nu cu ceea ce obținem sau primim în dar.
Bucuriile mici vin și din completări exterioare, într-adevăr. Însă nu trebuie nimeni și nimic să fie totul nostru. Fiindcă atunci când pleacă, într-un fel sau altul, rămânem cu nimic. Așa, cu noi, rămânem o veșnicie. De ce să nu ne bucurăm de asta?
Poate că primul pas necesar ar fi iertarea. De sine, în primul rând. Apoi, să iertăm pe toată lumea despre care considerăm că ne-ar fi greșit. Ba chiar am putea să luăm totul ca pe lecții care altfel nu puteau fi învățate. Și uite cum, au fost ei ajutorul nostru în dezvoltare.
Am evoluat, cei care ne-am dorit și ne dorim asta, tocmai datorită celor ce ne-au „greșit”. Nu e minunat? Toți greșim unii față de alții. Important este cu ce rămânem în urma acelei experiențe.
Fericirea începe cu iertarea, poate.
Și trebuie construită lent. (Chiar de pare greoi uneori). Dar neapărat din interior spre exterior, nu invers! – Cum, probabil, am fost învățați să credem că se face.
Am văzut deja că așa am obținut doar iluzii trecătoare. Momente care par ce nu sunt. Iar dacă nu ne învățăm lecțiile la timp, lucrurile se repetă până când pricepem mesajul. Ați observat?
Așa funcționează viața: îți oferă oportunități de dezvoltare. Dacă le vezi, bine. Dacă nu, vei cădea din nou și din nou. Până când înveți tot ce trebuie să știi!