Există complimente care jignesc, de fapt. Desconsiderarea mascată are loc uneori chiar neconștientizată de către emițător. Se întâmplă fără intenție, dar cu direcție, cum ar veni.

Cum subapreciem pe cineva, când gândul inițial ar fi să oferim încurajare?

Prin comparație, prin sentimentul de milă pe care-l avem atunci când mulțumim Cerului că noi nu o ducem atât de rău ca X și Y. Când știm noi mai bine cum ar trebui Z să acționeze sau nu în diverse situații.

Când ne putem bucura pe termen scurt că nu am ajuns săraci lipiți pământului, precum alți semeni și apoi ne supărăm că alții au, aparent, mai mult decât noi. Eventual, nemeritat, ci prin cine-știe-ce împrejurări favorabile, tindem să credem. Noi meritând, sigur, mai mult decât ei și mai puține rele decât „amărâții din jur” care își merită soarta, probabil…

Ce bine că nu suntem în așa situații! Că noi n-am rezista, dar îi felicităm pe cei care învață să-și accepte destinul, situația, mhm… Cinci minute facem asta, apoi viața merge mai departe și vrem mereu mai mult și mai mult, uitând că trebuie să fim recunoscători pentru ceea ce suntem. Nu atât pentru ce avem, cât pentru ceea ce suntem. Pentru că suntem. Pur și simplu. Fără comparații depreciative la adresa altora, de multe ori. Chiar nefiind conștienți că facem asta, cum și când.

În timp ce unii ne inspiră milă, fiind, desigur, inferiori nouă, ceilalți ne creează invidie, căci nu putem fi ca ei. Nu ne vedem capabili.

Ne plângem și ne desconsiderăm inutil, neștiind nimic din spatele a tot ce vedem. În ambele cazuri, însă, a ne compara cu altcineva nu ne aduce niciun beneficiu când vine vorba despre propria evoluție. Asta dacă ne dorim să evoluăm, desigur.

Dar să mă întorc la complimente care jignesc

Exemplul personal poate ar fi edificator aici, pentru a înțelege mai bine ce vreau să spun.

După cum știți (sau nu), sunt utilizatoare de scaun rulant. Și nu o dată am fost întrebată ce am pățit de sunt în așa stare.

O fi vreo vină de vină? Păcat strămoșesc? Soarta?

O fi ce o fi… cine mai știe? Și ce contează, până la urmă, în condițiile în care asta e și alta nu?

Ei bine, după ce explicam ce și cum (că de mică sunt așa și că nu se cunoaște o cauză anume, bla-bla), cel mai des auzeam cum că nu-i corect, că sunt frumoasă… Că n-aș fi meritat, cică, dar „oricum, sunt frumoasă și așa”, de parcă dacă arăți într-un fel sau altul ai merita mai mult sau mai puțin o anume situație.

[M-am întrebat de-a lungul timpului dacă lucrurile pentru care am luptat și pe care eu le-am ales ar putea fi apreciate și atât, fără a fi evidențiate limitările fizice care mi s-au pus ori nu în cale. Pentru că nu consider că am făcut sau nu ceva doar pentru că sunt in scaunul rulant. Nu sunt dizabilitatea pe care o port pe roți de colo-colo, ci o persoană obișnuită care a făcut lucruri firești. În mod diferit, clar! Dar nimic wow sau nemaiîntâlnit.]

Bineînțeles că în timp am învățat să nu mai pun la suflet ce se întâmplă în exterior, acest lucru fiind total independent de mine. Inclusiv păreri nesolicitate, încurajări false, mascate în complimente care jignesc, de fapt.

Cuvintele contează!

Cu ce scop le spunem: să ajute creșterea stimei de sine a interlocutorului sau creșterea propriului ego?

Poate că sunt intenții bune în spatele unor remarci, însă ajung ele unde trebuie?

Pentru cineva care nu ia lucrurile personal, nu reprezintă o problemă nimic din ceea ce spune sau crede altcineva despre persoana sa. Dar ce ne facem cu cei care pun totul la suflet? Merită ei mai multă întristare pe lângă cea pe care o simt, probabil, zi de zi?

Nu, nu e un compliment nici să spunem cuiva că s-a îngrășat sau a slăbit, dar că îi stă bine oricum. Mai ales întărind ideea că tu nu te-ai simți prea confortabil în așa situație…

La fel și cu dizabilitatea, am reușit sau nu ceva nu pentru că sunt handi… (ă… cum? Draguț cuvânt, așa-i?) și prin urmare nu aș putea fi exemplu de: „dacă tu poți, pot și eu”, nu! Poți dacă vrei, dacă poți. Poți pentru că poți, nu fiindcă altcineva a putut deși e diferit de tine.

În condițiile în care toți suntem diferiți de toți, cum să avem așteptări la fel? Și de ce să avem așteptări?

Dar ce să facem? Oameni suntem și cu toții greșim. Exprimări, sensuri, ținte, complimente, bezne, lumini ș.a.m.d. 

Vreau să fiu încurajare pentru alții? Poate… dar prin felul de a fi ca ființă umană, nu prin cum par la prima vedere că aș fi. Însă nu mă aștept la asta, știind că fiecare se ia după aparențe sau se uită dincolo de ele, în funcție de alegerea sa. Conștientă sau nu.