Atunci când greșim pentru prima dată, ne pare rău, ne cerem scuze și credem că răul făcut s-a șters. Apoi, după un timp, greșim iar. O facem deseori, conștienți sau nu, și de fiecare dată găsim câte o scuză pentru a diminua efectul cauzei, că doar nu am vrut. E doar o greșeală! Ce atâta caz?

Merităm să ni se treacă ușor cu vederea micile scăpări. Căci suntem oameni și toți greșim la un moment dat. Și da, greșim, dar cu durerea ce rămâne în urmă, ce facem? Dezamăgirea cum o ștergem din suflet și din amintire?

Putem să iertăm o greșeală

De cele mai multe ori, nici nu reținem toate acțiunile sau cuvintele auzite, dar uităm oare cum ne-am simțit? Se spune că oamenilor nu trebuie să le dăruim lucruri. Ci stări de spirit. Atât vor ține minte peste ani: ce au simțit… Ori dacă noi le oferim umbre și nu sclipiri de fericire, cu astea vor rămâne în suflet. Și nu vor ști ce-i doare, deși, în funcție de gravitatea lucrurilor, durerea o vor simți.

Prima dată e mai greu să greșim, apoi devine un instinct natural pe care ceilalți trebuie să ni-l accepte și să-l înțeleagă, dacă ne iubesc. Oare de ce avem această impresie? Și de ce nu ar fi invers: dacă respectăm și iubim, să nu greșim?

Altfel, nu profităm de bunătatea oamenilor? Apoi de ce ni se pare ciudat dacă se satură și se revoltă? E normal să protesteze. Iar noi ne grăbim să comentăm că s-au schimbat… tot ei care ne-au suportat, poate, prea mult timp greșelile.

O greșeală se poate considera astfel atâta timp cât se comite inconștient, se cere scuze și se încearcă a fi „reparată”. Nu când se tratează cu indiferență, nu când se repetă, nu când devine un obicei!