Sub Toc

 – Spune-mi: Cum e să iubești? – A întrebat ea cu ochi mari și curioși. – Iubirea doare?

El a zâmbit ușor melancolic și-a zis: 

– Vezi acea bancă de lemn? Probabil ai trecut de multe ori pe lângă ea
fără să-i dai vreo importanță, fără să te gândești măcar la câte ploi a
trebuit să îndure sau la câte povești de iubire au început și au sfârșit
pe ea. Dar vezi tu, oamenii au venit și au plecat, au zgâriat pe ea, au
rupt bucăți din ea, iar ploaia și frigul n-au ocolit-o niciodată.
Fiecare a luat ce a vrut din ea și fiecare a plecat fără să privească ce
durere lasă în urmă. Și cu toate astea, uite, e tot acolo, gata mereu
să fie un sprijin pentru cei ce au nevoie de puțină odihnă. Așa e și
cu iubirea. Când iubești, te oferi cu totul celor din jur fără să
aștepți ceva în schimb și fără să te plângi prea mult. Iubirea este despre a oferi, căci de primit e ușor, oricine o poate face.

Fata a rămas privind lung spre banca
aproape ruptă și ruginită dar încă bine înfiptă în pământ și, după
câteva clipe de tăcere, a întrebat:

– Asta să lase, oare, iubirea în urmă? Așa să distrugă ea?

– Nu, nu iubirea distruge, – a răspuns el – ci lipsa iubirii. Când
iubirea nu există, sau nu este împărtășită, ci vine doar dintr-o parte,
în urmă rămân ruine și vise sfărâmate…

– Vorbești de parcă tu ai fi fost banca aceea…

– Poate c-am fost… – zâmbi el forțat în timp ce o cuprinsese cu brațul mai aproape de el – (sau poate că sunt…), gândi apoi, șoptind parcă, mai mult pentru sine.