
Plouă. Și da, e trecut de ora nouă. Cu toate că ceasul s-a schimbat. Chiar și cel biologic. Însă nimeni nu-l fură. Doar îl ia apa deseori. Adică intră la apă pe dinăuntru. Organismul, nu ceasul propriu-zis. Acela ticăie continuu de pe perete. Și-mi numără orele. Timpul e infinit. Dar al meu nu. Și e momentul să mă mai hidratez un pic.
Am gura uscată. Cuvintele îmi stau pe limbă și nu pot nici să le șoptesc. Oare de ce nu m-am gândit să-mi iau măcar o sticlă de 0,5 litri de apă de izvor la mine?
Drumul e lung. Mașina prinde viteză. Dar degeaba! Popasurile sunt atât de departe… La fel și apa mea. De aș putea să ajung cumva La Fântâna fermecată. Sau la fântâna urșilor. Nici nu aș cere mult. Doar un strop de răcoare pe limbă. Măcar puțin din apa din munți. Fântânile au munți? Sau munții au fântâni? Izvoare sigur sunt. Deja le văd… Mi-e clar! Delirez.
Parcă aș fi în deșert. Dar de unde știu asta? Că nu am fost niciodată acolo. Poate pentru că mi-e cald. – Prea cald. Mă topesc. Clima nu face față. Sau o fi ceva defect, nu știu.
Ce bine că scriu, altfel toate gândurile mi-ar trece ca urmele nisipului înecate de mare. Mare e și distanța până acasă. Și mare e și setea mea. Ah, uite un local. Încerc să spun din priviri să oprească odată cuptorul pe roți. De vorbit, nu pot. M-am uscat de tot.
Primesc apa vieții. În sfârșit!
O beau aproape pe nerăsuflate apoi mulțumesc și mai cer una. Abia după-aia reușesc să-mi revin. Ce bine e! Până la destinație ar trebui să-mi ajungă.
Nu mai sunt „în deșert”. Acum sunt acasă. Și afară plouă. Iar ceasul mi-a sunat un pic mustrător. Semnele sunt clare: trebuie să beau apă. Altfel rinichii mi-o iau din nou razna și n-aș vrea
Nu degeaba se spune că prietenul se cunoaște la nevoie. Așa mi-e mie apa: cea mai bună prietenă. De asta o consum uneori și numai așa, de plăcere.
A, știai că apa are memorie? Chiar poți vorbi cu ea. Îți prinde gândurile și emoțiile, apoi ți le întoarce în organism transformate în energii. Pozitive sau negative, după cum le-ai proiectat. Exact cum i le spui, le primești înapoi. Ca un bumerang. Așa că ai grijă ce vorbești pe lângă ea. Eu zic să nu o superi și să o bei mai des. Cu gânduri bune!
Fiindcă apa de izvor sigur ne dă un plus de energie, mai ales dacă îi vorbim frumos. Iar ca să nu pățești ca mine, să simți că mori de sete, recomand și o geantă frigorifică pentru vară. Apoi iei fântâna cu tine și o bagi acolo. La Fântâna PET de 0,5 litri.
Nici nu știi ce bine îți prinde, chiar și în lupta cu somnul. Nu doar cu setea, cu căldura sau cu sportul.
– Ah, apa mea, vino încoace să te beau! Ai un gust minunat. N-am să mai plec niciodată la drum fără tine.
Articol scris pentru SuperBlog 2017 – proba 13
Eu plec mereu cu sticluta de apa in geanta, succes la concurs 🙂
Cand plec la drum mereu imi iau o sticla cu apa la mine. Nu beau apa foarte multa insa incerc sa ma mentin pe linia de plutire.
Mult succes in concurs! Din pacate, eu beau foarte putina apa…ar trebui sa incep sa beau si eu mai multa. Mereu uit sticla acasa…
Intamplarea face ca zilele acestea sa citesc o carte numita Apa vietii, un fantasy romanesc destul de interesant.
Succes in competitie, Iasmina!
Chiar am auzit ca apa are memorie asa ca o beau gandindu-ma la lucruri frumoase!
Ce bine arata si ambalajul, parca indeamna a baut de apa, ceea ce ar trebui sa fac si eu mai des. Acum abia daca consum 1 l de lichide pe zi.
Vai ce naspa e cand nu ai apa la tine, am patit o si eu si m am lecuit, succes 😘
Eu incerc sa nu plec de acasa fara o sticla de apa in geanta, altfel ma dau de ceasul mortii pana gasesc un chiosc ca sa-mi astampar setea.
Stii, cum se spune: Tot patitul e priceput! Asadar, o sticla de apa, face minuni! 🙂
Nu m-am riscat, nu am uitat pana acum de sticluta de apa.
Noi plecam intotdeauna cu apa.Suntem dependenti!
Eu nu plec nicaieri fara apa. Sunt dependenta de ea.
Nu m-am gandit ca pot transmite gandurile apei. Imi place articolul.