Anii bătrâneții ar trebui să fie anii înțelepciunii. În schimb, de multe ori, lipsurile – de orice fel – transformă acei ani în anii frustrărilor, visurilor neîmplinite și geloziei ori furiei nemărginite.
Deseori, se uită vremea tinereții, iar drumul parcurs atunci nu a fost decât pentru a culege roadele din prezent.
Și ne uităm la bunici fără sprijin, sau cu pensie de un leu, dar fiecare în parte fiind prea demn să întindă mâna pentru a primi. Bătrânii întind mâna să mângâie, să dea un sfat, sau încă să muncească așa cum pot.
Pe de altă parte, vedem oameni mai puțin bătrâni, care așteaptă să ia și ce nu li se cuvine, numai să ia. Peste ei nu au ajuns încă anii bătrâneții și din păcate nici ai înțelepciunii nu pare să-i dorească.
Aceștia sunt cei frustrați de viața nedreaptă pe care o duc, uitând că soarele e pentru toți același, iar ploaia cade peste fiecare la un moment dat.
La anii bătrâneții nu e greu să ajungi, însă pentru a deveni înțelept nu depinde doar de ce se întâmplă, ci poate mai mult de cum și cât este fiecare dispus să învețe.
Anii trec, înțelepciunea se obține cu efort și cu dorință de frumos. Totul ține de cum alege fiecare să simtă că trăiește. Poate asta e și cheia succesului: să cauți fericirea unde pare că nu-i. Să fii fericit/ă indiferent de greutăți.
La început, poate minți că e totul bine, că totul e cum trebuie să fie. Apoi, totul ajunge să fie. Bineînțeles, înțelepciunea e mult mai mult de atât. Dar poate ajungem acolo când suntem pregătiți.
Asta mi-aș dori, ca odată cu anii bătrâneții, să ating și anii înțelepciunii. De aș reuși să am un pic încă de pe acum, cu atât mai bine. Dar deocamdată învăț!