Alzheimer – de la glumă la adevăr și de la râs la… nimic

Alzheimer

Alzheimer nu e o glumă! E o realitate cruntă. Și nu ați vrea să o aveți într-adevăr. Nu mai glumiți cu ce nu cunoașteți, ca nu cumva să atrageți lucruri nedorite.

Dacă se confirmă că Universul îți dă tot ce-i ceri, mai devreme sau mai târziu se va întâmpla! Iar relele vin mult mai devreme decât am crede. Chiar și necerute, desigur. Și-atunci, de ce să forțăm venirea lor?! Fie că oamenii conștientizează sau nu, lucrurile se întâmplă…

Se poate spune că: luând viața în glumă, glumind ne lovește. Pe unii mai mult decât pe alții. Cel puțin, aparent. Întrucât nu știm noi de ce rele mai mari suntem feriți când dăm de „cel mai mare rău” posibil.

Oare după ce criterii știm că e cel mai cel? Oare când știm că într-adevăr nu mai putem? Când tot putem, cu toate că spunem de atâtea ori că am ajuns la capăt.

La capătul puterii, la capătul răbdării… Și totuși, capătul e mai încolo puțin. Un pic mai târziu. Prea târziu? Doar dacă mori e prea târziu, spun unii. Însă există și mai rău, cred eu. Ceva, poate, mai greu de acceptat decât moartea. Ce?

Acel Alzheimer pe care multă lume și-l atribuie în necunoștință de cauză

Haide, măi, tu nu știi de glumă – probabil veți spune în sinea voastră. Dar știți cum e când gluma altora e realitatea ta? Nu înseamnă că nu știu să fac haz de necaz. Că știu! O, ce bine știu! Sunt chiar credibilă și pentru mine.

Îmi place uneori să râd la glumele proaste ale vieții. E amuzant să vezi și să nu crezi că ți se întâmplă ție. Iar când te întreabă cineva cum se simte cel cu Alzheimer, nici nu știi ce să răspunzi. E bine? E rău? Nu știi. Nici el nu știe…

Atunci când moare cineva, măcar te mai amăgești că îți vine în vis. Că îți mai transmite câte ceva de dincolo de nori. În schimb, când omul este captiv în propriul trup, te simți pierdut și neputincios. Total neputincios. Persoana dragă e acolo și în același timp nu e. Ce poți să faci?

Privești cum fiecare zi ii răpește tot mai mult din strălucire și tot ce poți e să te pierzi în privirea-i deja pierdută. În amintirile tot mai îndepărtate.

Nu te mai știe. Nu o mai ști nici tu. Și am glumit de atâtea ori înainte…

Într-un final, gluma s-a prins. Adevărul a fost împachetat și aruncat în față. Luminile aproape s-au stins. Mai repede decât era prevăzut în contractul vieții, probabil. E prea târziu! Prea brusc și neașteptat. Sau e încă prea devreme.

Nu acum, nu eu… Nu mai glumiți cu ce nu știți!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *