Iubesc blana pisicii – pufoasă, fină, numai bună de purtat

Iubesc blana pisicii

Iubesc ochii rotunzi, strălucind și privindu-mă fix, în timp ce corzile-i vocale-mi torc la ureche sau mai miaună din când-în-când, alintat. Și cel mai mult, iubesc blana pisicii – pufoasă, fină, numai bună de purtat.

De când i-am văzut luciul, am zis că trebuie s-o am! Orice cost ar implica asta. De aceea, am luat pisica întreagă, cu tot cu puii ei. Pe cel mai fin dintre fini l-am păstrat. O blană așa nu se găsește des și nu se ratează.

Acum, aștept să crească. Să devină motanul cu totul și apoi blana lui e tot a mea. Sau toată? Cred că toată, din moment ce am investit în luciul și finețea sa.

Ce norocoși sunt pisicii ăștia: o singură vestimentație potrivită oricărui sezon. Și mereu curată. Cum se face? Parcă-mi surâde ideea să-mi iau mai mulți pisici. Îți dai seama câte blănuri naturale?! Paradisul pisicilor. Sau mai degrabă al meu, printre atâtea „finețuri”.

Dacă mă gândesc bine, iubesc blana pisicii de când mă știu. Cu sau fără pureci, nici nu conta. Blană să fie! Să am ce purta în brațe când mă bag în pat. Să am ce pupa și strânge la piept. Că așa e bună haina de purtat: celui ce i se cuvine s-o țină pe el. Nu mie!

Altfel ce aș fi eu dacă aș deposeda proprietarul de îmbrăcăminte, lăsându-l fără viață? Doar o pisică deghizată, fără pic de grație sau strop de suflet.

Iubesc blana pisicii – pufoasă, fină, numai bună de purtat. Însă doar de către ființa căreia i se cuvine de drept.

Așa știu eu să iubesc blana, cu tot cu proprietar. Altfel n-ar fi iubire. Nu furi de la cel pe care susții că-l iubești. Nu-i răpești liniștea, libertatea sau viața. Admirat nu înseamnă însușit pe nedrept. Iar ceva purtat nefiresc, oricum n-are valoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.