De la o vârstă, te obișnuiești cu vârsta pe care o ai și chiar ajungi să te bucuri la un moment dat. 

Din acea clipă realizezi că nu anii din viață contează, ci viața din ei. Iar după 30 ești încă tânăr/ă, dar cu mai multă înțelepciune (sper, cel puțin. Deși nu în cazul tuturor se întâmplă).

De ce să te gândești să mai fii ca la 20, când atunci aveai mai nimic?

[Da, știu, fără griji, poate, dar și fără bani… E, dar fără bani (dacă insiști) poți fi oricând, de nu ești chibzuit/ă.]

Să arăți bine, dacă asta ar fi problema anilor ce trec, poți la orice vârstă. Nu ține de vârstă neapărat. Ține de suflet, de minte și de armonia dintre tine și tot. Totul tău, al altora… tot ce ți-e dat să fii, să ai, să dai, să primești.

De la o vârstă, înveți să nu mai iei lucrurile atât de personal și chiar să te superi mai puțin. Sau să treacă mai repede, dacă și când se întâmplă. 

Nu mai par toate doar în negru sau alb, te înconjori și de culori. Ba mai vezi frumos și acolo unde pare că nu-i și că nici n-ar fi fost vreodată. [De aici în colo s-ar putea să ai nevoie de ochelari, probabil, dar e cool să-i porți, oricum.]

Nu mai crezi nici atât de mult în ghinioane după 30 și de ani, ci în lectii de învățat, experiențe noi de trăit, alte visuri de împlinit. Poate altfel, diferit, însă cel puțin interesant. – Doar n-oi fi trăit tu toate relele lumii până acun și nu mai vrei să te bucuri. 

Dezamăgiri? Mai sunt. La orice vârstă apar, dar de la 30 în colo, parcă începi să-ți dai seama că așteptările tale nerealiste, neconforme cu realitatea, e posibil să fi dezamăgit de fapt și nu realitatea însăși. – Zi tu că nu e șmecher să te poți (răz)gândi așa?! Alt avantaj ce vine cu vârsta. Sau nu. Cine știe…

Dar de toate astea îți poți da seama și mai devreme, clar!

Ce vreau să spun eu, e că anii, atâția câți sunt și câți vor mai fi, trebuie primiți, trăiți, cu bucurie și speranță. Până la capăt. Dar mai ales cu umor! Altfel, n-ai cum. Și parcă nici de ce.